Iubesc femeia dimineata, desi...

Spune-mi, ce nu e frumos in zori?
Rasaritul o sa indrepte intotdeauna greseala apusului de a lasa inimile oamenilor goale, umplandu-le; si tot el va zdrobi frica provocata de intunericul noptii.
Iubesc femeia in zori, atunci cand dezvaluie mii de secrete si cand, inainte sa se imbrace cu hainele de zi isi dezgoleste inima, nestiind mai exact ca face asta.
Cum clipeste de cateva ori pentru a reusi sa te priveasca mai bine si te atinge ca un copil, cersind iubire din priviri.
Cum se impiedica de covor, silindu-si astfel si sanii mici sa se trezeasca si sa devina voluptosi.
Goliciunea sufletului unei femei intr-o dimineata o sa te seduca mai mult decat o va face corpul ei.
Vor fi pure desi, poate in intunericul noptii au comis pacate.
Curbele corpului vor schita perfectiunea si fesele vor fi mai tentante ca niciodata.
Nu vor exista momente cand te vei infiora atat de mult de ceva, la fel cum te infiori de rapiditatea cu care se transforma un copil pur intr-o femeie puternica, ce este in stare sa calce pe cadavre pentru a-si atinge scopul.
Acestea fiind spuse, iubesc femeile dimineata, cand scotandu-si la iveala inocenta, te seduc cu sexualitatea si sinceritatea fiecarei miscari.
Caci, precum florile, ele se deschid in zori de zi, imprastiind parfumuri ametitoare si frumuseti orbitoare.
Te fac sa uiti de tine, de ce vrei, ce poti, ce dai.
Asa, in pragul intrepatrunderii diminetii cu ziua, tu devii victima singurului rau necesar fara de care nu poti exista.
Sclav.
Dar te vei pierde constient, pentru ca iubesti femeile dimineata.
Pentru ca atunci sunt cele mai imperfecte perfectiuni ale vietii.
Rai.

Fericire.

Te urmaresc cu interes ca de fiecare data. 
Cum iesi goala din dus, iti desfaci parul si il lasi ciufulit pe umeri. Cu un zambet ghidus pe fata imi spui sa nu ma mai uit la tine. Te faci ca te rusinezi, dar stim bine ca nu e adevarat. Nu ai de ce. 
Degetele mele iti cunosc trupul mult prea bine, l-au explorat impreuna cu privirea de mii de ori.
-Esti frumoasa, nu ma pot opri! iti spun, intorcandu-ti zambetul aruncat mai devreme.
Iei perna de pe fotoliu si o arunci spre mine. Ma nimereste si incepi sa razi ca un copil mic. Esti fericita.
Ma ridic si ne alergam putin prin camera. Te prind in brate si iti apas pielea goala de corpul meu. 
Te sarut pe gat si te intorc. 
Ma saruti si ametesc. 
Ma arunci pe pat si ma lasi acolo.
Ma ameninti cu degetul si te intorci spre dulap sa te imbraci.
-Ce e fericirea? ma intrebi brusc, in timp ce iti tragi brutal blugii pe tine.
-Pentru mine, sau in general?
-Pentru tine. Pentru lume.
-Nu stiu ce e fericirea pentru lume. Pentru mine fericirea e cerul senin alaturi de tine, sau ploaia cu tine in brate sau orice langa tine.
-Siropos..
-Dar adevarat. Dar pentru tine? 
Intri in baie si te usuci la par. Te intorci si te uiti la mine chinuindu-te sa zambesti si cu lacrimi in ochi.
-Noi. Daca nu am fi noi, n-as mai fi fericita. Tu n-ai mai reprezenta fericirea mea, pentru ca nu te-as mai avea. Eu n-as mai fi fericita fara noi..
O lacrima iti aluneca pe obraz si ma face sa ma grabesc. Te iau in brate si te sarut. 
Azi, acum, mi-ai implantat vinovatie in suflet pentru raspunsul meu. 
Dar tot azi, acum, am cunoscut apogeul fericirii.  

Tarziu.

Ce parte din intregile mele fraze nu ai inteles atunci cand ai intrebat?
Sau ce cotlon din inima mea nu ai cutreierat de nu ai reusit sa pricepi?
Si daca tot nu te-ai lamurit, ce naiba ti-a luat atat sa pleci, si sa dispari de tot?
Ai stat sa iti fumezi tigara cu atata pofta, privindu-ma.
M-ai privit cum ma fastacesc in prezenta ta, si cum caut explicatii si rugaminti ca sa ramai. Ai zambit si te-ai simtit mandra ca ai reusit sa pui la podea un om puternic ce nu mai fusese doborat.
Cu fiecare fum exhalat mai doborai cate o caramida din constructia sufletului meu, si cu fiecare privire ma sagetai.
Am incercat sa evit sa ma uit in ochii tai, caci stiam ca nu va mai ramane nimic din mine.
N-am putut.
Si cu ultima intalnire a irisurilor noastre, s-a format ultimul tablou pictat cu un verde inchis si un caprui stralucitor. Tablou ce emana miros de durere si in a carui panza s-a ascuns iubirea mea.
Si cu asta m-ai lasat la pamant.
Lovitura de gratie.
Ti-ai stins linistita tigara, ti-ai aranjat parul, te-ai ridicat, si ai plecat.
M-ai lasat acolo, asa cum ti-ai lasat tigara in scrumiera, fara sa iti pese de dezastrul produs. Ca si scrumul imprastiat pe masa.
Dar stim bine ca de atunci mi-ai dus dorul.
Ca iti lipseste fiecare secunda in care imi reprosai ca eu nu iti pot oferi lucrurile de care ai nevoie, fiecare minut in care iti placea sa ma tachinezi, fiecare moment de dragoste dintre noi.
Si ce mai conteaza? Acum cand eu m-am ridicat si cand eu nu as mai putea intelege nimic si cand nu ti-as mai suporta nici macar parfumul?
Ai dorit. Ai avut. Ai ales. Ai renuntat. Ai plecat. M-ai uitat si ti-ai amintit. Dar e prea tarziu, si stii asta mult prea bine.

Niciodata.

In noaptea asta ti-am simtit parfumul.
M-am uitat langa mine si nu erai. Am ascultat si nu am auzit nici un pas, nici o miscare, deci posibilitatea ca sa te fi indepartat se exclude. Totul era linistit, ca de obicei.
Cateva clipe mirosul a disparut.
Corpul s-a relaxat si am incercat sa uit; am pus totul sub gandul unei iluzii.
Dar s-a sfarsit repede.
Narile mi-au fost iarasi invadate de mirosul pielii tale.
Esti in mintea mea. Trimiti semnale ca inca existi acolo. Vrei sa ma distrugi.
Corpul imi paralizeaza.
Urechile aud soaptele si rasul tau.
Buzele incep sa sangereze, amintidu-si de apasarea oferita de gura ta.
Limba se incalceste in umbra fantomatica a limbii tale.
Ochii te zaresc.
Gatul se inroseste resimtind muscaturile.
Ma domini. Ma distrugi.
Propria-mi fiinta e scalava amintirii tale.
Camera se invarte, si parfumul tau o sa ma lesine.
Dar totul se termina la fel de brusc cum a inceput.
M-ai lasat fara pic de vlaga, cu stropi de transpiratie, siroind pe mine.
De ce ai venit? Ce mi-ai facut si de ce? Cat o sa mai faci asta? Ma secatuiesti de tot...
Nu o mai face.
Nu o sa te uiti oricum, niciodata.

Secret.

Am intrat atat de brusc in inima ta. Cu toate acestea, am avut grija sa inchid usa in urma mea. M-am intins gentil pe podeaua inimii, asa cum se asterne zapada pe pamant intr-o zi friguroasa, dar linistita, de iarna.
Cu timpul, am devenit dintr-un fulg rece, o picatura. Si am ramas acolo, tinandu-ti de sete in fiecare secunda.
Ti-am readus zambetul atat de usor, in momente in care credeai ca e imposibil.
Am crezut ca atingem perfectiunea.
Pana intr-o zi, cand in inima ta a rabufnit o furtuna cumplita. Zacea acolo inca de la inceputuri, crescand pe zi ce trece si asteptand impacientata si nerabdatoare momentul cand va fi indeajuns de puternica sa erupa.
Si m-a alungat.
M-a dat afara sub forma de lacrima.
A hotarat sa ne desparta, si sa bifurce cu forta un drum; sa nu ne mai gasim niciodata.
Si am iesit, alunecand pe obrazul pe care nu de mult imi plimbam buzele si il mangaiam atat de delicat.
M-ai sters.
Ai hotarat sa ma consideri o etapa adolescentina, poate chiar copilareasca.
Sa devin un secret.
Insa, cumva, ceva din mine a ramas undeva acolo.
Ca un secret bine pastrat, pe care nu poti sa il uiti, indiferent cat de mult vei incerca si iti vei dori.
Si de fiecare data cand aceasta farama se va misca putin, vei zambi. Fara sa vrei.
Caci ai iubit.

Scrisoare-n versuri.

Ti-am tot scris scrisori,

In zi, in noapte, apus, sau zori.

Ti-am tot scris asternand fiori, 

Strigandu-te de atatea ori...

Ti-am tot scris, si scris, si scris

Caci mi te aratai in fiecare vis

Dar..totusi, nu le-am trimis..

Desi, marturisesc: alunec spre abis.

Ti-am scris sute de scrisori, 

Si am incercat sa le trimit de tot atatea ori.

Dar m-am oprit caci era tardiv, ori

Am simtit teama cum se evapora prin pori.

Sterge-ti cuvintele de pe buze si de pe obraji lacrimile,

Si o data cu tine, o sa-mi arunc sperantele.

Dar te rog, pentru ultima oara sa privim stelele

Si sa visam ce se scrie dincolo de ele.

As vrea sa dau timpul inapoi, 

Sa ma gandesc putin la noi.

Sa nu mai astern in prezent regrete pe foi,

Si sa nu mai cer norocul unei frunze de trifoi.

O sa-nchei aici ultima scrisoare..

Cerand Universului o simpla favoare:

Ca intr-o viata viitoare

Sa ne uneasaca, fara sa ne mai separe.

Dispari.

Iti aprinzi tigara cu mainile tremurande.
Ai nervi. 
Multi.
E in fata ta, se plimba de colo colo, si se vaita
Ai vrea sa o troznesti. Sa o vezi ingrozita in fata ta. Sa se aseze in genunchi si sa iti ceara iertare.
Ea a gresit.
Si totusi, crezi ca ai fi putut ierta asta.
Dar a mintit.
Te-a facut sa crezi ca tu esti nenorocitul, ca exagerezi, ca departezi fiecare strop de fericire de fiinta ei. Cand de fapt era invers. Apoi s-a intors. 
S-a intors cu texte, cum ca nu mai poate asa, ca ii e greu, ca nu mai vrea, ca e prea mult.
Prostii!
-Dispari! Iesi! Pleaca. Ia-ti ramasitele si uita. 
A incremenit. Nu se astepta la asta.
Ai traversat intr-o secunda dormitorul si ai ajuns in fata ei, unde ai izbugnit.
Te intorci cu spatele, 
iti pui mainile in cap, 
mai tragi un fum din tigara,
respiri adanc. 
O lacrima aluneca lent pe obrazul drept. E rece. E de nervi, sau e plina de durere?
Ajunge la buze; dai cu limba.
E sarata. Intepatoare.
Stingi tigara.
Te lungesti in pat, pe burta, cu fata infundata in perna.
-Pleaca. Asta nu e un final fericit. Nu te mai suport. Nu mi te mai doresc. Dispari..te rog.