Tarziu.

Ce parte din intregile mele fraze nu ai inteles atunci cand ai intrebat?
Sau ce cotlon din inima mea nu ai cutreierat de nu ai reusit sa pricepi?
Si daca tot nu te-ai lamurit, ce naiba ti-a luat atat sa pleci, si sa dispari de tot?
Ai stat sa iti fumezi tigara cu atata pofta, privindu-ma.
M-ai privit cum ma fastacesc in prezenta ta, si cum caut explicatii si rugaminti ca sa ramai. Ai zambit si te-ai simtit mandra ca ai reusit sa pui la podea un om puternic ce nu mai fusese doborat.
Cu fiecare fum exhalat mai doborai cate o caramida din constructia sufletului meu, si cu fiecare privire ma sagetai.
Am incercat sa evit sa ma uit in ochii tai, caci stiam ca nu va mai ramane nimic din mine.
N-am putut.
Si cu ultima intalnire a irisurilor noastre, s-a format ultimul tablou pictat cu un verde inchis si un caprui stralucitor. Tablou ce emana miros de durere si in a carui panza s-a ascuns iubirea mea.
Si cu asta m-ai lasat la pamant.
Lovitura de gratie.
Ti-ai stins linistita tigara, ti-ai aranjat parul, te-ai ridicat, si ai plecat.
M-ai lasat acolo, asa cum ti-ai lasat tigara in scrumiera, fara sa iti pese de dezastrul produs. Ca si scrumul imprastiat pe masa.
Dar stim bine ca de atunci mi-ai dus dorul.
Ca iti lipseste fiecare secunda in care imi reprosai ca eu nu iti pot oferi lucrurile de care ai nevoie, fiecare minut in care iti placea sa ma tachinezi, fiecare moment de dragoste dintre noi.
Si ce mai conteaza? Acum cand eu m-am ridicat si cand eu nu as mai putea intelege nimic si cand nu ti-as mai suporta nici macar parfumul?
Ai dorit. Ai avut. Ai ales. Ai renuntat. Ai plecat. M-ai uitat si ti-ai amintit. Dar e prea tarziu, si stii asta mult prea bine.