''Interviu'' cu dragostea.

Am descoperit intr-o zi dragostea. Am dat peste ea, din intamplare. Nebanuind ca urma sa se intample; brusc. Si cum ne-am ciocnit, m-am gandit ca as putea sa o rog sa ramana putin. A acceptat. Asa ca am zis sa ii pun niste intrebari.

-Ce cauti pe aici?
-Ma plimbam.
-Cum e sa faci oamenii fericiti?
-Dureros.
-De ce?
-Pentru ca devin tristi.
-Cum asa?
-Cand devin straini. Nu intelegi?
-Nu. Imi poti explica?
-Vezi tu..nu ai sa vezi om mai fericit ca cel indragostit, si om mai trist ca cel in care eu nu reusesc sa ma unesc cu o alta dragoste, sau a carui ''jumatate'', asa cum o numeste el, a plecat.
-De ce nu le esti de-ajuns?
-Nu stiu.
-Acum esti singura?
-Da.
-Unde te duci?
-Departe.
-De ce anume?
-De oameni. M-au uitat.
-De unde stii?
-Pot vedea.
-Aparentele inseala.
-Ma alunga. Ma inlocuiesc.
-Si cum e?
-Parca mai bine.
-Mai bine? Mai bine ca ce?
-Ca atunci cand vedeam ca ii fac tristi.
-Tu?
-Eu.
-Cum faceai asta?
-Existam. Nu voiam sa plec in momentele in care ar fii trebuit sa nu mai exist in ei, atunci cand isi doreau cu disperare sa nu mai fiu acolo.
-Dar i-ai facut si fericiti.
-Un om ranit uita momentele de fericire. Uita fericirea. Nici nu mai crede in ea.
-Dar tot tu ii ajuti sa isi si revina.
-Uneori.
-Nu mereu?
-Depinde.
-De?
-De cat de mult ma mai vor.
-Sunt oameni care nu te-au mai vrut?
-Multi.
-Stii de ce?
-N-au mai crezut in mine.
-Dar le-ai dovedit existenta ta.
-Da. Dar una e sa creada in existenta ta, una in tine.
-Nu pricep.
-Credeau in mine, dar nu si in faptul ca o sa mai pot exista vreodata fara a se ajunge la acelasi final intepator, usturator, dureros.
-Cu mine ce ai de gand?
-Nimic.
-Nu te opreai la mine?
-Nu.
Si s-a ridicat. Si-a indreptat pasii spre apus. M-a demoralizat ultimul raspuns, dar zambesc. Ma bucur ca am intalnit-o, dar m-am si intristat vazandu-o atat de singura. Nu i-am multumit pentru raspunsuri, dar sper ca o sa ne mai intalnim, si atunci o sa o fac. Sper sa isi schimbe parerea despre oameni; ei chiar au nevoie de ea, mai mult decat cred.