Ti-as fi putut oferi mii de motive sa ramai. Dar as fi amanat inevitabilul. Asa ca am ales sa nu mai scriu despre tine, o perioada. A fost o perioada scurta. Pana mi-am amintit iar de tine.
Ti-as fi putut oferi sute de clipe de fericire si zambete in zorii diminetii. Dar deja le-ai refuzat si le-ai aruncat o data cu plecarea ta. Le-ai mototolit, ca pe cearceafurile din patul nostru dupa o noapte frumoasa, si le-ai aruncat in cosul de gunoi de langa usa. Stii tu, ala caruia nu ii vedeai rostul, dar pe care il foloseai mereu cand te jucai cu gogoloase de hartie.
Ti-as fi putut da alte zeci de poezii despre noi. Dar oricum te-ai fi plictisit de ele si le-ai fi uitat intr-un colt de camera nefolosita. Ai fi spus ca acolo e locul lor, ca sunt in siguranta, ca le stii pe de rost, ca le pastrezi in suflet, ca ma pastrezi si pe mine.
Si te-as fi crezut. Desi ar fi fost minciuni.
O, tu, muza a scrierilor mele modeste unde mi-ai plecat? Si mai ales, pentru ce?
Acum tot ce iti mai pot oferi e o singura cale de a pleca, obosita, dupa ce ai fost invocata in ale mele ganduri pe hartii: uitarea. Dar deja m-ai uitat. Deci cineva o sa iti ia locul.
Poate o sa incep sa scriu despre copaci, flori si rauri.
Ce zici?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu