Te aștept la cafeneaua de la colțul străzii.
Stau pe scaun, la o masă micuță, din lemn de stejar, îngrijită și lustruită cu model de copăcei pe marginea-i rotundă.
Te caut cum te-am căutat zile de-a rândul în săli uriașe, cu ecou puternic, friguroase și cu o lumină ce întristează și obosește până și cel mai fericit om.
Ai întârziat 10 minute, dar nu vreau sa cred că nu mai vii. Zâmbeai atât de frumos atunci când te-am invitat, și nu vreau să cred că și tu minți. Că îmi promiți și dispari și rămân cu speranțe insuportabile. Refuz să îmi asum riscul de a trăi iarăși cu amintiri.
Și sosești. Și zâmbești. Și zâmbesc, și roșesc. Și te doresc. Iar tu mă ai
-Îmi pare rău de întârziere. spui încet, aproape șoptind.
Te iert.
Caut în privirea ta tot ce nu am primit până acum:iubire, puritate, căldură, adevăr.
Și găsesc . Oh Doamne, văd fărâmele din toate sub formă de licăriri în ochii tăi.
E placut; mi te doresc.
Te-aș săruta, dar nu știu daca ai accepta.
Și brusc, toată încrederea mea în propria-mi persoană dispare. Cravata mă strânge, auzul dispare rămânând doar vocea ta dulce ce-mi mângâie timpanul, ochii-mi lăcrimează și buzele mele ard după tot ce însemni tu.
Și mă săruți. Cu urme de regret ce mă lovesc și mă doboară. Încep lupte în mine, de plăcere și vinovăție.
Dar, cu toate acestea, te am. Așa cum tu mă ai. Așa cum tu mă vrei.
La fel ca atunci când nu te cunoșteam, dar știam că undeva, acolo, mă aștepți.
Aștepți ca anormalul să apară în viața ta.
Și ia-tă-mă. Eu sunt anormalul si neobișnuitul. Și voi rămâne aici să ne contopim și să formăm ceva ce nu s-a mai întâlnit de mult sub forme sincere: iubire.
